Nu beau cafea acasa. Nu simt nevoia ei decat in diminetile in care sunt foarte obosita. In Italia, insa, lucrurile se schimba. Imi comand aproape intotdeauna un espresso, nu pentru ca as avea nevoie de el, ci pentru ca face parte din felul in care traiesti locul.
Cafeaua are aici un ritm al ei, pe care il inveti fara sa ti-l explice cineva. Espresso-ul este forma lui fireasca, baut repede, in picioare, la tejghea, in doar cateva inghitituri. Este gestul cel mai comun si, in acelasi timp, cel mai aproape de ideea de rutina zilnica. Daca ceri pur si simplu un caffè, vei primi un espresso. Iar daca vrei lapte, intri intr-o alta logica a diminetii. Colazione inseamna, de cele mai multe ori, un caffè latte sau un latte macchiato, alaturi de un cornetto, pana in jurul orei unsprezece, dupa care dispar aproape firesc din peisaj. Nu este o regula spusa cu voce tare, ci un fel de intelegere tacita a zilei. Si felul in care il bei spune la fel de mult. Cafeaua bauta la tejghea, al banco, este mai ieftina si mai rapida. La masa, al tavolo, aceeasi cafea capata un alt pret si un alt timp, ca si cum ai cumpara nu bautura, ci ragazul de a ramane. Nimic din toate acestea nu este explicat, dar totul este inteles imediat.
O cafenea este mai mult decat un loc in care se serveste cafea. Este un spatiu in care se citesc ziarele dimineata, se discuta politica, se stabilesc intalniri, se scriu pagini de literatura si, uneori, se pierde vremea fara niciun motiv anume. Nu intamplator, unele dintre cele mai frumoase cladiri ale oraselor italiene au fost, inainte de toate, cafenele.
Una dintre ele este Cafenaua Pedrocchi din Padova. Chiar daca astazi orasul ofera zeci de locuri in care poti bea o cafea excelenta, putine au ramas atat de strans legate de istoria lui. Inaugurata in 1831, cafeneaua era, la vremea aceea, cea mai mare din Europa si unul dintre simbolurile unui oras universitar aflat in plina efervescenta culturala.
In spatele proiectului s-a aflat Francesco Pedrocchi, un antreprenor venit din Bergamo, care a intuit potentialul unui oras in care studentii, profesorii, comerciantii si calatorii aveau nevoie de mai mult decat o simpla cafenea. L-a ales pe arhitectul Giuseppe Jappelli, unul dintre cei mai apreciati ai epocii, iar rezultatul a fost o cladire care imbina sobrietatea neoclasica cu detalii inspirate din Egipt si din fascinanta estetica chinoiserie, atat de prezenta in imaginarul european al secolului al XIX-lea.
Interiorul pastreaza si astazi aceeasi eleganta discreta. Camera Rosie, cu blatul ei eliptic din marmura si basoreliefurile care amintesc de istoria locului, ramane inima cafenelei. Pana in 1916, Cafeneaua Pedrocchi era cunoscuta drept „cafeneaua fara usi”, pentru ca nu se inchidea niciodata. Orasul putea dormi, dar aici lumina ramanea aprinsa.
Camera Verde spune insa poate cel mai bine povestea locului. Era spatiul preferat al studentilor Universitatii din Padova, care veneau sa citeasca, sa discute sau sa invete ore intregi. Nimeni nu ii obliga sa comande ceva, nimeni nu ii grabea sa plece. Intr-o vreme in care timpul incepea sa capete tot mai multa valoare economica, Pedrocchi il oferea, pur si simplu, celor care aveau nevoie de el.
Poate ca acesta este si motivul pentru care Cafeneaua Pedrocchi ramane mai mult decat o cafenea. Intr-un oras care isi poarta istoria cu o eleganta aproape discreta, locul acesta continua sa vorbeasca despre timpul in care conversatia avea rabdare, lectura nu era o graba, iar o ceasca de cafea insemna, inainte de toate, un pretext pentru a ramane. Uneori, un oras poate fi inteles si asa.
Locuri de suflet pentru tine
Citeste si:
Comentarii
Trimiteți un comentariu