Boccadasse, ca un cadru de film vechi italian

Obisnuiesc, in calatoriile mele, sa ma las prinsa de pulsatia oraselor, de agitatia lor fireasca, aproape inevitabila, pentru ca apoi sa ma retrag in locuri care par sa fi uitat de graba. Intre cele doua stari, urbanul dens si linistea aproape suspendata, imi gasesc, de fapt, echilibrul.

Imi plac locurile linistite pentru felul in care iti permit sa te auzi din nou. Boccadasse, un mic sat pescaresc din Genova, pare desprins dintr-un film italian vechi, pe care l-ai vazut poate o singura data, dar ti-a ramas in memorie fara sa-ti ceara voie. O lumina usor estompata, ca si cum ar fi trecut deja prin mai multe proiectii, o nostalgie care nu insista si, undeva in fundal, acea forma de dolce vita care nu are nimic festiv, ci mai degraba domestic, aproape discret.

Boccadasse este, fara indoiala, un place to be pentru oricine cauta mai mult decat o destinatie, o atmosfera. Pentru cei care nu vor sa bifeze, ci sa ramana. Fie ca esti atent la detalii, fie ca te intereseaza doar luxul simplu de a nu face nimic fara explicatii, satul iti ofera, fara sa dramatizeze, aceasta permisiune rara de a incetini.

Peisajul pare compus dintr-o siguranta cromatica: casele pastelate, usor obosite de sare si lumina, se asaza unele langa altele ca intr-o scenografie care nu mai are nevoie de regizor. Marea este aproape indecent de prezenta, mereu la cativa pasi, iar intre ea si tine nu exista tranzitii, ci doar continuitate. Micul golfulet gazduieste barci traditionale din lemn, colorate, trase direct pe plaja cu pietris, iar sunetul valurilor si mirosul de mare te transpun instantaneu in anii '50.Gasesti usor colturi in care timpul pare ca a ramas putin in urma — o banca, o treapta, o mica intindere de pietris — toate devenind, fara efort, spatii de reflectie.

Cotidianul are aici o simplitate care nu e nici idilica, nici demonstrativa, ci pur si simplu asezata. Diminetile incep cu espresso-uri baute in tacere sau in conversatii, purtate la mesele mici ale cafenelelor. Nimeni nu pare sa negocieze cu timpul. Exista mai degraba un acord tacit ca ziua isi va urma oricum cursul, indiferent de viteza ta interioara. E, poate, una dintre cele mai rafinate forme de dolce far niente, nu ca spectacol, ci ca normalitate.

Exista si un mic nucleu al comunitatii, o piateta care aduna in jurul ei gesturi simple: cititul unui ziar, o cafea bauta fara graba, priviri aruncate catre casele colorate sau catre biserica din apropiere, ca si cum toate acestea ar face parte dintr-un decor care nu se grabeste sa se schimbe. Totul invita la o forma de contemplatie fara pretentii. Si apoi exista lumina. Acea lumina care pare ca vine dintr-un cinema italian vechi, in care povestea nu se termina, ci doar se estompeaza incet, lasand loc unei taceri care nu deranjeaza pe nimeni. In Boccadasse, lucrurile nu se incheie, ci raman usor deschise, ca o scena filmata din intamplare, dar pastrata tocmai pentru ca nu s-a grabit sa devina importanta. Are, in cele din urma, acea magie greu de explicat, dar usor de recunoscut. Nu tine doar de frumusetea locului, ci de felul in care te face sa te simti in el, usor decalat fata de propriul ritm, dar intr-un mod placut, aproape salvator. Este genul de loc care nu se termina cand pleci, ci ramane undeva, discret, ca o imagine recurenta.

Si, intr-un fel pe care nici nu simt nevoia sa-l explic pe deplin, stiu ca ma voi intoarce. Ca la un film vechi la care nu te mai intorci pentru poveste, ci pentru acea stare pe care ti-o lasa, mereu usor diferita, de fiecare data cand il revezi.