Roma nu are nevoie de introduceri spectaculoase. Isi face aparitia cu eleganta oamenilor care nu mai simt nevoia sa demonstreze nimic. O cunosti din manualele de istorie, din filme, din albumele de arta, dar abia cand incepi sa o strabati la pas intelegi ca adevarata ei frumusete nu sta doar in monumente, ci in felul firesc in care trecutul continua sa faca parte din viata de zi cu zi.
Este un oras viu, in care ruinele si viata cotidiana impart acelasi trotuar cu o naturalete dezarmanta. O biserica ridicata in secolul al XVI-lea poate avea in vecinatate o cafenea in care localnicii dezbat cu aceeasi pasiune fotbalul si politica, in timp ce scuterele isi croiesc drum printre vestigii antice cu o nonsalanta pe care doar romanii si-o permit. Italienii au inteles de mult ca patrimoniul nu trebuie pus sub un clopot de sticla. El trebuie trait.
Imi place Roma pentru felul in care arhitectura ei vorbeste despre putere fara sa ridice tonul. Constructii monumentale din piatra, catedrale care te obliga sa ridici privirea, palate renascentiste, fortificatii medievale, piete desenate cu o precizie teatrala si acele stradute inguste, pavate, care miros dimineata a cafea proaspat macinata, iar seara a paste, busuioc si conversatii prelungite pana tarziu.
M-am lasat purtata fara graba prin oras, convinsa ca Roma nu trebuie bifata, ci simtita. Este unul dintre putinele locuri unde merita sa te ratacesti. Aproape intotdeauna ajungi intr-o piata ascunsa, la umbra unei fantani sau in fata unei biserici despre care ghidurile turistice spun prea putine.
Piazza Navona ramane unul dintre locurile mele preferate. Nu doar pentru eleganta ei baroca, ci pentru atmosfera aceea greu de tradus in cuvinte si pe care italienii au rezumat-o perfect prin expresia dolce far niente. Aici, timpul pare sa accepte ca nu toate orele trebuie sa fie productive. Conversatiile se prelungesc fara urgenta, cafelele nu sunt consumate, ci savurate, iar privirile se opresc mai des asupra pietei decat asupra telefoanelor. Artistii stradali isi ocupa locurile cu o liniste aproape ritualica. Unii deseneaza portrete, altii incearca sa surprinda trecatorii in cateva linii, stiind ca majoritatea vor continua drumul fara sa se opreasca. Totusi, in Piazza Navona, pana si aceasta efemeritate pare sa faca parte din spectacol. In centrul acestei scenografii urbane, Fontana dei Quattro Fiumi a lui Bernini domina piata cu o autoritate calma, aproape aristocratica. De aproximativ patru secole, isi pastreaza rolul de punct de echilibru al pietei, ca si cum ar observa, cu o discretie solemna, schimbarea generatiilor de privitori. Apa curge constant, dar nu tulbura nimic, dimpotriva, pare sa potoleasca ritmul intregului loc. Si poate acesta este adevaratul farmec al pietei: faptul ca iti ofera iluzia rara ca poti fi martor la viata fara sa fii obligat sa o consumi in graba. Poti ramane, poti privi, poti amana orice decizie. Iar intr-un oras care te impinge constant spre descoperire, Piazza Navona iti permite, pentru o clipa, luxul de a nu merge nicaieri. Ai putea petrece ore intregi aici, urmarind acest spectacol discret al cotidianului, si descoperi, ca tocmai aceasta lipsa de urgenta este cea care da sens timpului petrecut.
Daca exista insa un loc unde Roma isi afirma cu adevarat maretia, acela este Colosseumul. L-am vazut in fotografii, in filme si documentare, dar nimic nu pregateste intalnirea cu el. Este una dintre acele constructii care iti amintesc cat de efemere sunt, de fapt, ambitiile prezentului. Zidurile sale poarta urmele timpului, ale cutremurelor, ale razboaielor si ale nepasarii umane, dar continua sa domine orasul cu aceeasi demnitate. Exista o solemnitate aproape tulburatoare in faptul ca locul unde odinioara multimile aclamau luptele gladiatorilor este astazi privit in tacere de milioane de turisti. La doar cativa pasi, povestea Romei antice continua firesc in Forumul Roman, locul din care imperiul isi dicta odinioara destinul. Astazi, printre coloane, temple si fragmente de ziduri, nu mai rasuna discursurile senatorilor si nici pasii triumfatori ai imparatilor, insa locul pastreaza aceeasi forta tacuta. Nu impresioneaza doar prin ceea ce a fost, ci prin ceea ce inca reuseste sa transmita dupa doua milenii: sentimentul ca istoria, atunci cand este cu adevarat mare, nu dispare, ci invata sa vorbeasca in soapta.
Piazza Venezia marcheaza una dintre cele mai spectaculoase intalniri dintre Roma antica si cea moderna. Aici se afla Columna lui Traian, monument care vorbeste, paradoxal, si despre o parte din istoria noastra. Basoreliefurile sale povestesc campaniile din Dacia cu o minutiozitate impresionanta si reprezinta una dintre cele mai valoroase cronici sculptate ale Antichitatii. Din pacate, frumusetea ei este adesea eclipsata de traficul continuu si de monumentalul Altare della Patria, atat de alb si atat de impunator incat romanii i-au gasit imediat porecle. Italienii au un talent special de a nu lua prea in serios nici macar monumentele lor cele mai solemne.
Pe Via del Corso, Roma isi schimba registrul. Aici istoria face loc forfotei cotidiene. Magazine elegante, cafenele, palate si stradute laterale care ascund surprize la fiecare pas. Dintr-o astfel de plimbare ajungi inevitabil la Fontana di Trevi. Este probabil cea mai fotografiata fantana din lume si, paradoxal, unul dintre cele mai greu de admirat monumente in liniste. Intre sute de telefoane ridicate simultan si mii de monede aruncate in apa cu speranta unei reintoarceri, intelegi ca unele ritualuri turistice au capatat ceva din solemnitatea unui ritual religios.
Nu foarte departe se afla Treptele Spaniole, unde oamenii par sa fi reinventat una dintre cele mai vechi activitati ale umanitatii: statul degeaba. Si o fac cu o eleganta pe care doar italienii o pot transforma intr-un stil de viata. Treptele sunt mereu pline de viata indiferent de moment. Ziua, sunt populate de turisti care se opresc, se asaza, privesc, fotografiaza si apoi raman putin mai mult decat isi propusesera initial. Seara, atmosfera se schimba subtil, iar locul capata o atmosfera cinematografica. Conversatiile se amesteca cu zgomotul orasului, iar treptele devin un fel de amfiteatru informal in care spectacolul este, de fapt, viata obisnuita. Fontana della Barcaccia, aflata la baza scarilor, adauga o nota de echilibru acestei scene urbane. Apa curge linistit, fara sa concureze cu nimic, iar intregul ansamblu pare sa invite la acelasi tip de comportament: incetinire, contemplare, renuntare temporara la orice urgenta. Este unul dintre acele locuri in care orasul nu te impinge sa mergi mai departe, ci iti sugereaza, foarte politicos, ca ai putea ramane putin. Si poate aici se vede cel mai clar o trasatura a Romei: capacitatea de a transforma pauza intr-o forma acceptata social de existenta urbana. Nimeni nu pare cu adevarat preocupat sa bifeze Treptele Spaniole, desi, paradoxal, toata lumea ajunge aici exact cu aceasta intentie. Si tocmai aceasta contradictie, intre a le vizita si a ramane, le da farmecul aparte: o forma de relaxare colectiva care, in alte orase, ar parea pierdere de timp, dar aici devine o forma de cultura.
Pantheonul ramane insa locul care m-a impresionat cel mai profund. Intr-o epoca in care construim cladiri pentru cateva decenii, romanii au ridicat una care traverseaza doua milenii fara sa-si piarda din forta. Intrarea in Pantheon nu este doar un pas din exterior spre interior, ci o schimbare de ritm. Orasul ramane in urma, cu zgomotul si agitatia lui, iar in interior se instaleaza o liniste care nu are nimic fortat. Spatiul pare sa respire altfel, mai lent, mai egal, ca si cum ar fi fost gandit nu pentru a impresiona, ci pentru a dura. Lumina care patrunde prin oculus schimba complet atmosfera pe parcursul zilei. Nu este o lumina decorativa, ci una care modeleaza spatiul, ii da profunzime si il transforma continuu, fara sa-l altereze. In functie de moment, interiorul capata accente diferite, dar pastreaza aceeasi claritate austera, care te obliga sa ridici privirea si sa incetinesti fara sa-ti ceara nimeni acest lucru.
Dar Roma nu inseamna doar monumente si piete celebre. Dincolo de marile bulevarde si de forfota obiectivelor turistice exista o alta Roma, mai putin solemna si infinit mai autentica. O Roma care se descopera pe stradute inguste, printre rufe intinse la ferestre, restaurante de familie si piete mici in care timpul pare sa curga altfel. Iar locul care surprinde cel mai bine aceasta atmosfera este Trastevere.
Dincolo de Tibru, orasul isi schimba complet tonul. Monumentele grandioase raman in urma, iar Roma devine mai intima, mai calda si parca mai putin preocupata sa-si etaleze gloria. Trastevere nu incearca sa impresioneze si tocmai de aceea reuseste atat de bine. Este genul acela de cartier in care nu vii cu o lista de obiective turistice, ci cu disponibilitatea de a te pierde fara un plan anume.
Stradutele inguste, pavate cu piatra cubica, serpuiesc printre case vechi, cu obloane din lemn si fatade imbracate in iedera si bougainvillea. Balcoanele incarcate de flori par sa concureze intre ele, iar fiecare colt pare ca ascunde o poveste spusa de mai multe generatii. Este imposibil sa mergi grabit prin Trastevere. Cartierul te obliga, intr-un mod foarte politicos, sa incetinesti. Aici am inteles cel mai bine ce inseamna dolce far niente. Nu ca un indemn la lene, ci ca o arta de a te bucura de timpul care trece fara sa simti nevoia sa-l transformi intr-o performanta. Italienii par sa fi ridicat aceasta filosofie la rang de patrimoniu national. Beau un espresso fara graba, stau de vorba in fata unei gelaterii, se opresc la un aperitivo si discuta despre lucruri care, privite din afara, nu par urgente. Dar poate tocmai aici sta secretul.
Trastevere isi dezvaluie adevaratul farmec departe de pietele aglomerate, pe stradutele lui inguste, unde fiecare colt pare desprins dintr-o carte postala veche. Vicolo del Cinque, Vicolo del Pie de sau Vicolo del Leopardo sunt doar cateva dintre aleile care te invita sa incetinesti pasul. Fatadele imbracate in iedera, obloanele din lemn, ghivecele cu flori si linistea care domneste intre zidurile vechi transforma o simpla plimbare intr-o dovada ca adevaratul farmec al unui oras nu sta in monumentele sale, ci in detaliile pe care le descoperi fara sa le cauti.
Trastevere traieste insa cu adevarat in pietele sale. Piazza Trilussa este locul unde pare ca toata lumea se cunoaste, chiar daca, in realitate, majoritatea se intalnesc pentru prima data. Ziua este animata de cafenele si de turisti curiosi, dar odata cu lasarea serii piata devine un urias salon in aer liber. Grupuri de prieteni stau pe treptele fantanii, muzicienii isi acorda instrumentele, iar artistii stradali transforma fiecare colt intr-o mica scena. Este una dintre putinele piete unde ai impresia ca spectacolul nu este organizat pentru turisti, ci ca turistii au avut norocul sa ajunga in mijlocul lui.
Si pentru ca suntem in Italia, gastronomia nu putea lipsi din poveste. Adevarata bucatarie romana pare sa se fi refugiat in trattoriile de familie din Trastevere, unde retetele au trecut din generatie in generatie, aproape odata cu zestrea. Localuri mici, uneori modeste, in care mesele sunt apropiate, paharele se ciocnesc firesc, iar meniul nu incearca sa impresioneze prin complicatie, ci prin siguranta unor retete care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Aici, mancarea nu este un exercitiu de demonstratie, ci o forma de continuitate. Pastele carbonara, cacio e pepe sau saltimbocca alla romana nu sunt reinterpretate obsesiv si nici transformate in spectacole culinare, ci servite exact asa cum le-au invatat generatiile dinainte. Exista ceva linistitor in aceasta lipsa de ambitie gastronomica ostentativa: senzatia ca nu ai venit sa fii surprins cu orice pret, ci sa recunosti gusturi care au rezistat tocmai pentru ca nu au fost complicate inutil. Masa nu se termina odata cu desertul, ci continua in conversatie. Chelnerii nu par grabiti, vinul ajunge pe masa fara ceremonii excesive, iar felurile de mancare apar intr-un ritm care te obliga, subtil, sa incetinesti. Nimic nu este construit pentru spectacol, dar totul devine memorabil tocmai din acest motiv. Poate aici se afla adevarul bucatariei romane: ca simplitatea nu este o lipsa de rafinament, ci modul ei cel mai natural de a se exprima. Intr-o lume in care gastronomia devine uneori spectacol, Trastevere ramane fidel unei idei simple - ca lucrurile bine facute nu au nevoie de demonstratii, ci doar de timp si de apetit.
Seara, cartierul capata o alta energie. Cocktail barurile si micile localuri se umplu treptat, muzica se aude discret din spatele usilor deschise, iar conversatiile devin fundalul sonor al strazilor. Totusi, farmecul cartierului nu sta in locurile pe care le poti bifa pe o lista, ci in starea pe care ti-o lasa. Tarstevere nu incearca sa concureze cu monumentalitatea Colosseumului, cu eleganta Pietei Navona sau cu spectaculoasa Fontana di Trevi. Isi joaca propriul rol, discret si firesc. Iar daca Roma are un suflet, banuiesc ca o buna parte din el locuieste pe stradutele pietruite ale Trastevere.
Trastevere nu explica Roma. O completeaza. Si o face intr-un mod atat de firesc, incat pleci cu impresia ca ai inteles orasul putin mai bine.
Artera Corso Victor Emanuel al II-lea, a doua artera principala a Romei, strabate asa zis numita "inima medievala si renascentista" a orasului. Este o zona ce cuprinde un amestesc eterogen de monumente din toate epocile. Pentru ca nu am avut prea mult timp la dispozitie am ales sa vizitez doar Pantheonul, cel mai bine conservat monument antic din Roma.
Comentarii
Trimiteți un comentariu