Sorrento nu incearca sa te impresioneze. Stie deja ca o va face si, dintr-un motiv pe care inca nu l-am inteles pe deplin, are eleganta sa nu insiste. Te lasa sa intri in ritmul lui fara ceremonii, ca o gazda care iti deschide usa, iti arata unde este cafeaua si apoi dispare discret, convins ca te vei descurca singur.
In Piazza Tasso am avut senzatia ca timpul are alt program de lucru. Domnii in costume impecabile citeau ziarele de parca presa tiparita ar fi fost inventata special pentru ei. Trabucurile ardeau incet, espresso-ul disparea repede, iar conversatiile pareau sa nu aiba niciodata nevoie de concluzii. In jurul lor, turistii fotografiau tot ce misca si aproape tot ce nu misca. Italienii nu pareau deloc deranjati. Probabil ca au inteles de mult ca frumusetea este condamnata sa fie fotografiata.
Din piata pornesc strazi care nu te conduc nicaieri anume si tocmai de aceea merita urmate. In Sorrento, cel mai mare lux este sa nu ai un plan. Intri pe o alee pentru ca vezi o fereastra plina cu muscate si iesi intr-o piateta unde cineva vinde ceramica pictata manual. Doua minute mai tarziu miroase a lamai, apoi a cafea, apoi a paine calda. Orasul schimba decorurile cu naturaletea unui actor care nu are nevoie de aplauze
Lamaile sunt peste tot. Atat de multe, incat incepi sa banuiesti ca Dumnezeu, cand a terminat de colorat Coasta Amalfi, a ramas cu putin galben pe pensula si l-a scuturat aici. Din ele se naste limoncello, bautura care pare inofensiva pana cand te ridici de la masa si descoperi ca ai devenit brusc foarte prietenos cu intreaga omenire.
Centrul vechi nu este spectaculos in sensul zgomotos al cuvantului. Nu are nevoie. Farmecul lui sta in detalii: obloane decolorate, balcoane incarcate cu flori, porti grele din lemn si ateliere in care mesterii lucreaza cu aceeasi rabdare cu care bunicii nostri reparau un ceas bun. In astfel de locuri intelegi ca traditia nu este muzeu. Este meserie.
Corso Italia pulseaza de viata, dar fara agitatia marilor bulevarde. Oamenii nu merg. Ei par sa se plimbe chiar si atunci cand se grabesc. Iar daca intri in Muzeul Correale sau in Bottega della Tarsia Lignea, ai impresia ca orasul iti sopteste inca o data acelasi lucru: frumusetea cere timp
Spre dupa-amiaza incepe adevaratul spectacol. Lumina se asaza peste mare cu o delicatete pe care n-am intalnit-o nicaieri altundeva. Apa nu mai este albastra, ci un verde imposibil, iar stancile par ca se apropie putin de mare, ca si cum ar vrea sa verifice daca tabloul este inca acolo. Sunt momente in care nu mai faci fotografii. Nu pentru ca nu ai telefonul la indemana, ci pentru ca intelegi ca unele imagini isi fac treaba mai bine daca raman doar in memorie.
Sorrento a sedus de-a lungul timpului scriitori, filosofi si artisti. Goethe, Byron, Dickens sau Nietzsche au trecut pe aici inainte ca orasul sa devina decor pentru milioane de fotografii de vacanta. Lor nu le trebuiau filtre. Aveau rabdare. Si poate tocmai rabdarea este adevaratul lux pe care il ofera acest loc. Si, cu siguranta, nu este intamplator ca unul dintre cele mai frumoase spatii culturale ale orasului, Villa Fiorentino, continua aceasta traditie a intalnirilor dintre loc si arta. Aici, o expozitie dedicata lui Marc Chagall a demonstrat ca unele opere isi gasesc ecoul perfect atunci cand sunt asezate in decorul potrivit. Sunt locuri care nu doar gazduiesc arta, ci par sa o inteleaga. Villa Fiorentino este unul dintre ele. In linistea gradinilor si in eleganta retinuta a arhitecturii sale, expozitia dedicata lui Marc Chagall si-a gasit un firesc aproape imposibil de regizat. Nu a fost doar un vernisaj si nici simpla intalnire cu lucrarile unui mare artist. A fost o incursiune intr-un univers in care logica cedeaza locul emotiei, iar culorile spun povesti pe care cuvintele doar incearca sa le ajunga din urma. Chagall are acest dar rar: sa transforme privitorul intr-un calator prin propriile amintiri, chiar si atunci cand priveste lumea altcuiva.Lucrarile expuse au schimbat discret respiratia spatiului. Sala nu mai era doar un loc al expunerii, ci unul al intalnirii dintre memorie, imaginatie si frumusete. La plecare, ai senzatia ca iesi dintr-o conversatie buna, nu dintr-o expozitie. Ramai cu o liniste greu de explicat si cu sentimentul ca, pentru o vreme, ai privit lumea prin ochii unui artist care a stiut sa transforme visul intr-o forma de adevar. Uneori, acesta este cel mai pretios lucru pe care il poate oferi intalnirea cu arta.
Exista insa un mic adevar pe care brosurile turistice il rostesc mai timid. Sorrento nu este orasul plajelor. Le cauti mai mult decat le gasesti. Am petrecut destul timp plimbandu-ma dupa un petic de nisip incat, la un moment dat, am inceput sa ma intreb daca nu cumva plaja este doar o legenda locala transmisa din generatie in generatie. Cand, in sfarsit, am gasit-o, aproape ca nu mai conta. Intelegeam deja ca venisem aici pentru altceva.
Sorrento nu te invata sa stai la soare. Te invata sa privesti. Si, surprinzator, cele doua lucruri nu sunt deloc acelasi lucru.
Comentarii
Trimiteți un comentariu